,,Va trebui, într-o zi, să îmi întorc propriile ceasuri moi, pentru ca acestea să îmi arate ora memoriei absolute, care este ora adevărată şi profetică.” (Salvador Dalí)
Cum spunea profesorul de simbolistică Robert Langdon în Codul lui Da Vinci – ,,Sunt prizonier într-un tablou de Salvador Dalí” – aşa mă simt şi eu, de fiecare dată când privesc Persistența memoriei, una dintre cele mai recognoscibile picturi suprarealiste ale celui care ,,atât de mult s-a crezut geniu, încât, până la urmă, a şi ajuns”.
(…)
De fascinantul Salvador Dalí – pictorul care avea conştiința propriului geniu, m-am îndrăgostit abia după ce am citit, printre altele, Jurnalul unui geniu, ,,o carte unică – primul jurnal scris de un geniu”, după cum Dalí însuşi mărturisea, fără nicio urmă de modestie.
Nereuşind să trec dincolo de pânza suprarealistă îmbrăcată în culori, simboluri şi forme abstracte tipic daliene, mi-am dat seama că singura şansă de a-i putea înțelege opera impresionantă, complexă şi ,,absolut de nedefinit” a excentricului pictor era aceea de a-l cunoaşte, mai întâi de toate, pe Salvador Dalí – omul.
Cu un fermecător stil dalian, folosind deseori un ton comic, revoluționarul pictor a reuşit, prin scrierile sale surprinzătoare, să creeze o legătură vie între pictorul-scriitor şi mine, cititorul, aducându-mă, deseori, chiar în mijlocul creației sale.
De o naturalețe debordantă, Dali mi-a transmis fiecare emoție transpusă în picturile sale, făcându-mă să încep nu doar să îi admir opera, ci să o şi înțeleg – parțial, căci în totalitate nimeni nu a reuşit să o înțeleagă. Nici măcar el.
,,În ziua în care m-am hotărât să pictez ceasuri, le-am pictat moi. Într-o seară, mă simţeam obosit şi mă durea capul. Voiam să mergem la cinema cu câţiva prieteni, însă, în ultimul moment, am hotărât să rămân acasă. Gala a ieşit, iar eu mă gândeam să mă bag în pat. După cină mâncasem Camembert şi, imediat ce au plecat musafirii, eu am mai rămas la masă, gândindu-mă la problema filosofică a ,,moliciunii” acelui tip de brânză. M-am ridicat, m-am dus în atelier şi, ca de obicei, am aprins lumina pentru a mai arunca o privire la tabloul la care lucram. Ştiam că atmosfera pe care am reuşit să o redau în acel tablou trebuia să fie fundalul unei idei, dar nu ştiam care. Voiam să sting lumina, când, dintr-odată, ,,am văzut” soluţia. Am văzut două ceasuri moi, unul dintre ele atârnând de creanga măslinului. În ciuda faptului că mă durea capul îngrozitor, am început să pictez. Când s-a întors Gala, după două ore, tabloul, care va deveni unul dintre cele mai faimoase, era gata.” (Salvador Dalí)
Citindu-l, privindu-i opera şi ,,căzând în admirație în fața tablourilor” lui Dalí, asemenea iubirii vieții sale, Gala, mă întreb cât ar dura o clipă, dacă aş putea, ,,într-o zi, să îmi întorc propriile ceasuri moi”.
Despre orice 