Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie, când mă gândesc la CTP, îmi apare în minte imaginea genialului scriitor, filmolog și doctor în cinematografie Cristian Tudor Popescu.
Deși a absolvit Facultatea de Automatizări și Calculatoare din București, CTP și-a dat seama, în cele din urmă, că este „un animal născut cu pixul în mână”, precum mărturisește într-unul dintre interviuri.
Spre fericirea mea și a celor care îl citesc, a și rămas astfel – „foarte apropiat de cuvinte, de pagină, de litere, simțindu-le cu temperaturi, culori și nuanţe”.
Cartea pe care o citesc acum, Filmar (2013, Editura POLIROM), scrisă chiar de Cristian Tudor Popescu și lipsită de texte politice, ni-l dezvăluie pe cinefilul înrăit CTP, pe care – după cum scriitorul însuși o spune în rândurile volumului – „filmele l-au făcut întotdeauna să trăiască mai intens decât viaţa”.
Unul dintre textele volumului Filmar pe care le-am recitit de câteva ori și care m-au amuzat teribil este cel intitulat „Să frângi zborul floricelei către epiglota Ginelei”.
De-un talent scriitoricesc extraordinar, CTP mă convinge, cu fiecare articol pe care îl scrie, că el este făcut – realmente – să trăiască și să moară așa cum s-a născut – cu pixul în mână.
„Prim-plan cu un asteroid alb ca varul, alcătuit din umflături rotunjite de praful interstelar şi o mică zonă aurie, oscilând uşor în întunericul sideral. Muzică de Wagner. Aparatul se retrage lent. În dreapta apare în cadru o mână de fată cu unghii extra, albe sidef, cu degetele uşor adunate, ca după lansarea unui obiect mic. Apoi, în stânga, profilul cu gura căscată al domnişoarei. Camera continuă să se retragă, asteroidul din centru se micşorează.
Când în partea de jos se desluşeşte conturul titanic al găleţii alb-roşii magnum, plină cu floricele, o lumină albăstruie, culoarea morţii şi a liniştii, invadează sala.
În primele momente în care Ginela, Petronela şi Manuela îşi începuseră scociorâtul în găleţi şi transportul floricelelor către orificiul digestiv superior, o furie rece, ucigaşă îmi umfla venele pe tâmple. Făceau un zgomot ca de şobolance în talaş. Şi detest din suflet acest «aliment», mă apucă greaţa numai când îl văd. Măsurând din ochi diametrul mare al trunchiurilor de con, îmi închipuiam limpede cum îi îndes fiecăreia găleata pe cap până în bărbie dintr-o mişcare, lăsându-le pe ele încoifate şi înzăuate în floricele până la brâu, ca nişte teutoante pop-corn, iar «Melancholia» lui Von Trier să curgă liniştită pe ecran.
Pe urmă însă, partea nereptiliană a creierilor mei a pus frână: la drept vorbind, suntem în mol, nu în Cinemateca tinereţii mele, unde se auzea musca la Antonioni, cele trei Ele sunt la ele acasă, au dreptul să-şi continue şarja prin porumb şi fără coifuri.
Dar «Melancholia» ţine două ore şi ceva; prin urmare, când Claire vede pentru prima oară Moartea Albastră prin cerculeţul de sârmă îndreptat spre cer, găleţile sunt goale os. Ginela, a cărei inimă bate cel mai aproape de a mea, le colectează, le bagă una în alta, se ridică de lângă mine şi zice pardon când îmi testează adidaşii cu bocancul. În clipa în care funduleţul ei îmi acoperă ochii, ocultând «Melancholia» scrisă pe ecran cu litere Moyen Âge, negre şi schiloade, am convingerea că Ginela trebuie să fie un diminutiv de la Verginela.
Nu i-au trebuit mai mult de trei minute ca să revină ţinând în braţe ca pe pruncul sfânt găleata vârfuită din nou. Nervi nu mai aveam, se trezise în mine curiozitatea ştiinţifică: Manuela, în blugi şi pulover, umplea fotoliul până la refuz, dar Ginela mea şi Petronela erau nişte trestii gânditoare – unde intra în păpuşica asta atâta păpuşoi prăjit?
Mă obişnuisem cu foşgăiala şi ronţăitul, le integrasem în coloana sonoră a «Melancholiei». Aşa că am tresărit şi am întors capul spre Ginela când orice zgomot a încetat brusc. Floriceaua se oprise în aer şi tremura într-un punct Lagrange dintre mână şi gură. În vreme ce Pământul era strivit de colosala roată de camion cerească şi cele două femei şi copilul, aşezaţi în rugul piramidal, ardeau în Holocaustul născut din mintea lui Lars Von Trier ca să cureţe lumea de om, Ginela nici nu mai respira.
Până atunci, ştiuse ce înseamnă cartierul ei şi centrul Bucureştiului, poate România, poate planeta, când dădea cu ochii de reclama vreunei companii aeriene, dar Cosmosul, Universul nu existau pentru ea. Îi era cu totul străin lungul drum al materiei vii către Ginela, şirul fără număr al fiinţelor născute şi moarte în miliardele de ani pentru ca ea să poată arunca floricele în gură pe o traiectorie la fel de precisă şi repetabilă ca rotirea Soarelui în jurul Pământului. Sau invers. Până în clipa aceea se simţise nemuritoare.
Von Trier o dezvirginase metafizic pe Verginela. Şi artistic, căci o îngenunchease pentru câteva secunde pe Dumneziţa ei în artă Lady Gaga. Sau poate că toate astea erau în mintea mea chinuită intelectual, simţirile Ginelei or fi fost cu totul altele.
Dar faptul e fapt – de la mână până la gură, ea uitase de sine. Să frângă zborul floricelei către epiglota Ginelei înseamnă pentru un artist să fie asemenea lui Orfeu, cel ce cântând făcea lupii să plângă. Băieţi, aceasta este arta!
Am întrebat-o pe Ginela dacă pot să iau şi eu nişte floricele şi dacă i-a plăcut filmul. O cheamă Ana.” (Filmar, 2013, Editura POLIROM)
Despre orice 