Întotdeauna mi-au plăcut filmele biografice, (poate) în aceeaşi măsură în care mi-au displăcut cele science-fiction, cu cyborgi, roboţi, androizi, inteligenţă artificială, supereroi cu superputeri sau, pur şi simplu, cele care, nefăcând parte din lumea mea şi nepastrând limitele credibilităţii, păreau să fie departe de realitatea din juru-mi.
Nu ştiu de ce am fost şi încă sunt atât de reticentă – manifestând chiar şi o respingere făţişă – atunci când vorbesc despre filme super tehnologizate, însă ce ştiu sigur este că filmele fanteziste, nereuşind să lase niciodată o urmă – câtuşi de mică – în mine, să modifice, să transforme ceva, m-au lăsat întotdeauna mai rece decât reclamele la muştar sau Ketchup – cu mititei sau fără.
Unde rulează Lion/Saroo – drumul spre casă (2016, Garth Davis)?
„M-am gândit îndelung cum să transmit cât mai clar paşii pe care trebuie să-i urmeze Saroo pentru a-şi regăsi casa. Care sunt amintirile lui, cum să le reprezint, ce ştie publicul în fiecare moment. Totul pentru ca spectatorii să fie alături de Saroo în călătoria sa, să-i descopere casa împreună cu el.” (Garth Davis)
Ce nu cunoşteam, în schimb, este faptul că în India, anual (!), se pierd peste 80.000 de copii, iar filmul Lion, în regia lui Garth Davis, aducându-ne în vedere această realitate totodată, vine în sprijinul organizaţiilor ONG care încearcă să schimbe în bine situaţia copiilor din Lumea a Treia.
Unul dintre copiii care s-au rătăcit în India anilor ’80 este Saroo, un băieţel în vârstă de 5 ani, care, după 25 de ani în care a trăit alături de iubitorii săi părinţi adoptivi australieni, reuşeşte să îşi găsească drumul către locul de baştină şi să-şi reîntâlnească familia biologică cu ajutorul software-ului Google Earth.
„Saroo: În fiecare seară îmi imaginez că merg pe străzile acelea spre casă şi cunosc fiecare pas. […] Îi şoptesc la ureche «sunt aici».” (Lion, 2016, Garth Davis)
Încă de la primul cadru am intrat în contact afectiv cu ceea ce se întâmplă pe ecran – o trăire rar simţită pe scaunele cinematografelor din mall-uri.
S-a întâmplat însă la proiecţia filmului Lion, când – parcă împreună cu ceilalţi oameni din sală – am avut deseori sentimentul că trăiesc fiecare moment poate cu aceeaşi intensitate cu care a trăit Saroo în nenumăratele clipe ale vieţii sale.
„Este una dintre acele poveşti care e imposibil să nu-i emoţioneze pe oameni. O incredibilă poveste reală, care le dă tuturor fiori pe şina spinării. Atinge un lucru primar din noi, ca fiinţe umane – nevoia de a ne găsi casa şi de a şti cine suntem.” (Emile Sherman)
În fapt, mulţi dintre noi, spectatorii, am rămas pe scaune până la închiderea marelui ecran, ascultând Never give up din genericul de final, gândindu-ne la Saroo, la ultimele imagini proiectate cu adevăratul Saroo, părinţii săi adoptivi, familia sa biologică din India şi, în fapt, la întreaga sa poveste – o poveste emoţionantă, care persistă pe retină chiar şi după ce te ridici şi pleci pe drumul spre casă.
„A fost important pentru mine să parcurg realitatea lui Saroo cât de mult posibil, aşa că i-am refăcut traseul cât de bine am putut. M-am plimbat singur prin sat, imaginându-mi că eram un băieţel care creşte în zonă. M-am aşezat pe banca din staţia de tren Burhanpur, unde el s-a trezit singur, iar apoi am mers în Calcutta, în staţia principală de tren – Howrah, unde întreaga forţă a poveştii m-a copleşit. Am copii şi-mi imaginez un băieţel de 5 ani aici, singur, fără să vorbească limba. Atunci am ştiut că acesta va fi un film impresionant.” (Garth Davis)
Pentru a putea supravieţui sărăciei din India, deşi este foarte mic, Saroo îşi ajută familia cum poate – şi o face nu pentru că este obligat, ci pentru că simte că este capabil şi, mai ales, dator să muncească împreună cu fratele său mai mare, Guddu, pentru a-şi ajuta mama săracă, nevoită să care zilnic pietre pentru a le asigura puţina hrană copiilor săi.
Într-una dintre seri, în ciuda împotrivirii fratelui său, micul Saroo pleacă împreună cu acesta în oraşul vecin, pentru a putea munci şi a face rost de câţiva bani şi mancare.
Dar atunci când ajung în staţia Burhanpur, din pricina oboselii, Saroo rămâne dormind pe una dintre băncuţele de pe peronul gării, urmând ca atunci când Guddu se va întoarce, să îl trezească şi să meargă împreună acasă.
„Guddu: Nu pleca nicăieri! Mă întorc imediat.” (Lion, 2016, Garth Davis)
Saroo însă se trezeşte înainte să apară Guddu, pe care, nevăzându-l, începe să-l strige disperat. Urlând şi căutându-şi fratele speriat, Sarro face alegerea care îi va schimba cursul vieţii, urcând într-un tren garat din staţie – în speranţa că îl va găsi pe Guddu acolo, unde adoarme, trezindu-se speriat câteva ore mai târziu.
Dar trenul în care Saroo deschide ochii se află în mişcare şi nu se opreşte o bună bucată de vreme, iar atunci când staţionează, Saroo nu poate deschide niciuna dintre uşile convoiului de vagoane, rămânând astfel blocat şi ajungând, în cele din urmă, în stația Howrah din Kolkata (Calcutta), la aproximativ 1.500 km de casă.
„Bharat: Cât timp ai fost în tren?
Saroo: Câteva zile…” (Lion, 2016, Garth Davis)
„Acele banchete goale din lemn erau mult mai confortabile, făcându-mă să mă simt mai în siguranţă decât tăcuta staţie de tren.” (A Long Way Home, Saroo Brierley)
„Saroo: Salvaţi-mă! Să mă ajute cineva!” (Lion, 2016, Garth Davis)
Dezorientat, înspăimântat şi pierdut printre străini, micul vorbitor de hindi nu reuşeşte să ceară şi, implicit, să primească ajutorul necesar în mulţimea de bengalezi în care se rătăcise. Iar atunci când se întâmplă să primească şansa de a putea vorbi cu un funcţionar de la centrul guvernamental Liluah, Saroo nu pare să ştie decât denumirea satului din care plecase – Ganastelay.
În fapt, Saroo nu ştia atunci că localitatea din care provenea nu se numea Ganastelay, ci Ganesh Talay, iar numele său real era, de fapt, Sheru (Lion).
„Cum o cheamă pe mama ta?
Saroo: Mama.” (Lion, 2016, Garth Davis)
În perioada trăită pe străzi, hrănindu-se doar cu resturile de mâncare pentru care trebuia să se lupte cu ceilalţi copii flamânzi precum „câinii pe un os” şi dormind pe unde nimerea, Saroo a cunoscut diverse pericole, pe care a fost nevoit să le înfrunte pentru a putea supravieţui.
Mai mult, atunci când un lucrător feroviar i-a oferit mancare și căldură într-o baracă, Saroo, deşi era flămănd şi lipsit de adăpost, a avut capacitatea de a intui intenţiile acestuia şi de a discerne binele de rău.
„Am ştiut că ceva nu era în ordine atunci când «salvatorul» meu, un bărbat îmbrăcat într-un costum impecabil, m-a invitat să mă întind pe pat lângă el. Am plecat fugit de lucrătorul feroviar şi prietenii săi, scăpând doar datorită faptului că am reuşit să mă ascund într-o conductă de canalizare crăpată, ignorând pânzele de păianjen şi mirosul urât al apei care curgea peste mâinile mele.” (Saroo Brierley)
Saroo, al doilea copil din stânga, la orfelinatul Nava Jeevan
În cele din urmă, Saroo ajunge la orfelinatul Nava Jeevan, iar apoi la Indian Society for Sponsorship and Adoption (ISSA), unde primeşte ajutor din partea directoarei Saroj Sood, o femeie care face tot posibilul pentru ca micuţul să-şi găsească familia.
„Saroj Sood: Este datoria mea să mă încredinţez că niciun copil de aici nu ar trebui să fie în altă parte.” (Lion, 2016, Garth Davis)
„Toate stelele ies să caute luna, toate stelele ies să caute luna. Cei năpăstuiţi ies pe străzi. Stelele ies să caute luna…” (Versuri din cântecul copiilor de la orfelinat – Lion, 2016, Garth Davis)
În speranţa că îl va ajuta pe micul Saroo să-şi reîntâlnească mama, fondatoarea ISSA, Saroj Sood, îi publică acestuia poza în ziar, fără să primească niciun răspuns însă din partea mamei copilului, care – mărturiseşte Saroo ulterior – nu ştia să citească.
„Saroj Sood: 15 milioane de oameni citesc ziarul acesta. Nu am primit niciun răspuns. Dar am găsit o familie în Australia care vrea să aibă grijă de tine. Ştii unde este Australia? Uite, ei sunt John şi Sue. Asta e casa lor. Trăiesc în Tasmania. Sunt oameni cumsecade. […]
Saroo: Chiar aţi căutat-o pe mama?
Saroj Sood: Am căutat-o peste tot.” (Lion, 2016, Garth Davis)
Negăsindu-şi familia biologică, Saroo ajunge în Hobart (Tasmania, Australia), unde este adoptat de John şi Sue Brierley – doi oameni minunaţi, care ajung să-i crească şi să-i iubească pe cei doi copii indieni adoptaţi, Saroo şi Mantosh – un copil problematic, ca şi cum ar fi fost fiii lor biologici.
John, Saroo şi Sue
„În mare parte din film, ceea nu este rostit e interesant. Dar cum transpun acest lucru dincolo de camera de filmat? Astfel, cea de-a doua parte din film – când Saroo ajunge în Hobart, Australia –, am decis să folosesc marea drept un element. Tasmania este o insulă, iar Hobart se află lângă un port mare şi un rău. Personajele noastre locuiesc toate lângă apă, ceea ce e complet diferit de locul din India de unde vine Saroo – un loc ce reprezintă o lume înconjurată de uscat. Există ceva feminin în legătură cu marea, «un ceva» prin care oceanul ne conectează pe toţi.” (Garth Davis)
Însă, cum nimic nu este întâmplător în viaţă, Saroo ajunge în casa unor prieteni indieni, unde, văzând lucruri indiene tradiţionale şi gustând din jalebi, un desert indian, îşi aminteşte de fratele său şi India copilăriei, care nu reuşiseră să fie şterse din memorie şi suflet nici după un sfert de secol trăit pe un alt continent.
Astfel, începând cu anul 2008, Saroo, „bântuit de trecutul îndepărtat”, porneşte în căutarea drumului spre casă, folosindu-se de Google Earth, un software care îl ajută să creeze o rază de căutare cu ajutorul frânturilor de amintiri vage, a globului virtual, a hărţii şi a variilor informaţii geografice.
„Saroo: Încep să-mi amintesc o viaţă pe care am uitat-o. […] Am mai avut o familie. O mamă, un frate. Încă le văd feţele.” (Lion, 2016, Garth Davis)
Momentul în care îşi dă seama că – mai mult decât dorinţa de a-şi revedea familia – există nevoia de a o face, Saroo decide să facă tot posibilul pentru a-şi reîntâlni familia biologică, pierdută în urmă cu 25 de ani.
„Am vrut să ştiu de unde am venit, pentru a putea să mă uit la o hartă şi să indic locul unde m-am născut […], sperând că îmi voi găsi familia indiană şi-i voi putea spune ce s-a întâmplat cu mine. Este un sentiment care persistă în inimile multor copii adoptaţi, care simt nevoia să ştie, să se întoarcă şi să înţeleagă. Mulţi oameni nu înţeleg şi este foarte greu să le descrii acest sentiment.” (Saroo Brierley)
„Lucy: Ce faci dacă îţi găseşti casa, iar ei nu vor fi acolo? O să cauţi în continuare?
Saroo: N-am de ales. […] Trebuie să-mi găsesc casa. Trebuie să ştie că sunt bine. […] Am vizitat-o. În fiecare noapte mă duc acasă. Ştiu fiecare pas. […] Ai idee cum e? Cum, în fiecare zi, fratele meu îmi strigă numele?” (Lion, 2016, Garth Davis)
Nevrând să pară nerecunoscător faţă de părinţii săi adoptivi sau să-i rănească în vreun fel, Saroo se hotărăşte să nu le împărtăşească acestora gândul şi nevoia de a-şi găsi familia din India.
„Saroo: Mi-e teamă că ar muri daca ar ști că-i caut…” (Lion, 2016, Garth Davis)
Într-un final, Saroo găseşte înţelegere şi sprijin din partea părinţilor săi adoptivi şi, mai mult, în braţele mamei sale adoptive, Saroo simte aceeaşi dragoste pe care Sue i-o promisese încă de când era mic.
„Sue: Am să te ascult mereu. Mereu… […] De când ai intrat în viaţa noastră ai fost tot ce ne-am putut dori. Mai mult decât ne-am putut dori…” (Lion, 2016, Garth Davis)
„M-am gândit la această zi timp de 25 de ani.” (Saroo Brierley)
În cele din urmă, după lungi căutări, Saroo reuşeşte să ajungă în India şi să-şi întâlnească familia pierdută, despre care îşi întreba deseori părinţii adoptivi.
„Saroo: Sunt bine şi am găsit răspunsurile. Am găsit-o pe mama şi vă mulţumeşte că m-aţi crescut. Am găsit-o, dar asta nu schimbă cine sunteţi. Te iubesc, mamă! Şi pe tata, şi pe Mantosh! Vă iubesc!” (Lion, 2016, Garth Davis)
„ […] Un bărbat care ne observase s-a apropiat de noi, aşa că am început din nou să repet numele mamei mele, Kamla, a fraţilor mei, Guddu şi Kallu, a surorii mele, Shekila, şi al meu, Saroo. Atunci m-a întrebat în engleză: «Da? Cu ce pot să te ajut?». Era prima persoană – de când ajunsesem în India – căreia puteam să-i vorbesc, astfel că am început să-i povestesc despre fapul că am locuit acolo când eram copil, că am plecat cu fratele meu şi m-am rătăcit, că am crescut într-o altă ţară, dar că acum am revenit, încercând să-mi găsesc mama, fraţii şi sora – Kamla, Guddu, Kallu şi Shekila.
Părea surprins de ceea ce auzea, aşa că am repetat încă o dată numele. După un moment, a spus: «Te rog să mă aşteapti aici. Mă întorc în două minute!». În clipa aceea… am început să-mi pun nenumărate întrebări: «Ce vrea să afle? Poate vrea să aducă pe cineva care ştie ce s-a întâmplat cu familia mea? Poate o adresă?». Nu a trebuit să aştept prea mult până să se întoarcă. Când a revenit, a spus cuvintele pe care n-am să le uit niciodată: «Vino cu mine. Am să te duc la mama ta!».” (Saroo Brierley)
Saroo împreună cu mama sa biologică, Kamla Munshi
„Spălam vasele la cineva acasă atunci când o vecină a venit la mine alergând şi strigând că fiul meu este acasă. Am ţipat la ea… pentru că gluma sa mă rănise profund. Dar ea m-a luat afară din casă şi m-a dus la el. Când l-am văzut… am împietrit. Ochii lui erau aceiaşi, iar semnul de pe frunte spunea totul. Nu mai aveam nevoie de nicio dovadă a faptului că rugăciunile mele fuseseră, într-un final, ascultate.” (Kamla Munshi, mama biologică a lui Saroo)
Kamla Munshi, Saroo și Sue Brierley
„Povestea lui Saroo este atât de extraordinară, încât nu poate fi inventată. Şi are toate elementele pentru un film excelent – cuprinde aventură şi primejdii, traversează continente şi perioade temporale. Iar călătoria lui este profund emoţionantă. Şi ce face povestea de pe marele ecran şi mai specială este că, în final, după nenumăraţi ani de căutare a ceea ce părea acul în carul cu fân, ani fără familia sa biologică, el şi-a găsit drumul spre casă.” (Angie Fielder)
Ce mi-a plăcut foarte mult la filmul Lion a fost faptul că scenariul, separat în două părţi distincte, nu s-a concentrat în întregime pe viaţa adultului Saroo, aducând-o în prim-plan şi pe cea a copilului Saroo, nevoit să se confrunte cu neajunsurile, pericolul şi imprevizibilul vieţii pentru a putea supravieţui.
Astfel, am avut ocazia de a-l vedea jucând – timp de o oră – pe expresivul Sunny Pawar, un copil de o naturaleţe ieşită din comun, ales dintre sute de băieţi pentru a interpreta rolul micului Saroo.
De altfel, Lion nu se axează pe research-ul propriu-zis pe care Saroo îl face pentru a-şi regăsi familia, ci pe puterea sa de a înfrunta totul pentru a găsi drumul către casă.
„Saroo: Îmi pare rău că nu ai putut face copii…
Sue: […] Am putut să fac, dar nu am vrut. Eu şi John am decis să nu avem. Lumea e deja plină de copii care au nevoie de ajutor. În felul acesta, am crezut că facem un bine mai mare.” (Lion, 2016, Garth Davis)
De asemenea, Lion încurajează adopţia, făcându-ne să privim fără ocolişuri în această lume în care copiii orfani, abandonaţi sau pierduţi îşi pot schimba în bine viaţa, dacă reuşesc să crească într-o familie adoptivă iubitoare.
„Filmul pătrunde în interiorul vieţilor copiilor care au fost adoptaţi, şi sper ca ţările din Vest să înţeleagă nevoia tot mai mare de adopţie a acestor copii, dar şi beneficiile pe care acest lucru le poate aduce. Sunt foarte mulţi copii care nu ajung într-o familie iubitoare şi sunt atâtea familii care îşi doresc foarte mult un copil.” (Emile Sherman)
Pentru mine, cel mai puternic şi emoţionat moment din film este cel de la sfârşit, atunci când Saroo, întorcându-se cu gândul în copilăria petrecută pe şinele de tren împreună cu Guddu, îşi întâlneşte fratele – acel fluture pe care Saroo i-l descria regizorului Garth ca fiind spiritul fratelui său, spunând că de fiecare dată când se afla pe străzile din Calcutta sau chiar atunci când simţea pericolul aproape, un fluture îi apărea de fiecare dată în faţă, călăuzindu-l.
Astfel, fluturele – devenit, alături de mare, un laitmotiv al filmului – se regăseşte în diverse momente, vorbindu-ne despre legătura strânsă şi specială care a existat, există şi va exista întotdeauna între Saroo şi fratele său mai mare, Guddu.
În seara în care Saroo a dispărut, nici Guddu nu s-a mai întors acasă. La câteva săptămâni de la plecarea amândurora, mama lor a aflat că fiul său mai mare, Guddu, a fost lovit de un tren în apropierea staţiei Burhanpur, trupul său neînsufleţit fiind găsit lângă trenuri. De atunci, simţind că Saroo trăieşte, Kamla mărturiseşte că, în toţi cei 25 de ani, s-a rugat ca fiul său cel mic să se întoarcă într-o bună zi acasă.
Cadru cu cadru, Lion – ca un întreg – nu m-a plictisit nicio clipă, deși a durat două ore. Lipsit de scene de sex, sentimentalisme, scene forțate, filmul lui Garth Davis – fără să pice în melodramă kitschoasă – reușește să ne vorbească despre sărăcia Lumii a Treia, consecințele sale, dragostea de care pot fi capabili unii oameni și – mai ales – despre speranță, determinare și faptul de a continua să luptăm pentru ceea ce iubim și ne dorim, indiferent de obstacolele găsite în cale.
Never give up!
„Sia profită de rădăcinile indiene ale filmului, dând o notă Bollywoodiană melodiei, care se împletesc perfect cu nuanţele sale însorite.” (Sam Murphy, Music Feeds)
Mai mult, Lion ne demonstrează că atunci când sufletul este legat de locul de baştină, toate drumurile inimii duc acasă.
Despre orice 